Gin

Ginul este o băutură alcoolică spirtoasă, aromată cu fructe de ienupăr. În afară de ienupăr poate avea arome de anason, scorţişoară, coajă de portocală sau lămâie, rădăcini şi seminţe de angelica, coriandru sau prune sălbatice. Concentraţia de alcool variază între 40-45%. Este utilizat, în special, ca ingredient de bază în diverse cocteiluri cum ar fi martini.
Sortimente:
-cel mai răspândit sortiment de gin este London dry gin. Aceste se obţine prin redistilarea alcoolului etilic după ce au fost adăugate plantele aromatice. Concentraţia se obţine adăugând apă demineralizată.
-Ginul olandez, numit şi jenever sau genever, este mult diferit de cel englezesc. Este distilat cu orz şi adesea îmbătrânit în contact cu lemnul, fiind asemănător whisky-ului. Are un conţinut mai mic de alcool decât London dry gin şi o aromă mai puternică.
-Ginul distilat a evoluat din jenever, Plymouth gin, mai puţin sec decât London dry gin şi Old Tom gin, cel mai dulce şi mai aromat. Ginul compus este obţinut din alcool etilic şi ienupăr, fără redistilare.



Sloe gin este un sortiment de gin îndulcit, obţinut prin infuzia fructelor de porumbar sau a prunelor.



Istoric



Ginul işi are originea în Olanda, în secolul XVII. Realizarea lui este adesea atribuită doctorului Franciscus Sylvius. Era vândut în farmacii şi utilizat în tratarea afecţiunilor renale şi gastrice, lumbago, calculilor şi gutei. S-a răspândit în Anglia după ce Wilhelm al III-lea de Orania a fost încoronat în urma Revoluţiei Glorioase. Ginul a devenit foarte popular în Anglia după ce guvernul a permis producţia de gin fără autorizaţie impunând, în acelaşi timp, taxe foarte mari băuturilor importate. Aceasta a creat o piaţă pentru alcool de proastă calitate, nepotrivit fabricării berii. Fiind foarte ieftin a devenit popular în rândul săracilor. Până în 1740 producţia de gin a crescut de şase ori mai mult decât cea de bere. Din 15 000 de localuri din Londra, mai mult de jumătate vindeau gin. Berea îşi menţinea, totuşi, reputaţia deoarece fermentaţia alcoolică era mai sigură decât apa contaminată. Ginul era, prin urmare, blamat pentru problemele medicale şi sociale pe care le cauza. Reputaţia celor două băuturi a fost descrisă de către William Hogarth în gravurile Beer Street şi Gin Lane.



Actul ginului din 1736 a impus taxe ridicate distribuitorilor şi a condus la revolte. Taxele au fost treptat reduse şi abolite în 1742. Actul ginului din 1751 a avut mai mult succes. El impunea distileriilor să vândă doar distribuitorilor autorizaţi şi a adus magazinele de gin sub jurisdicţia magistraţilor locali.



În Londra, la începutul secolului XVIII ginul era vândut pe piaţa neagră şi fabricat în distilerii neautorizate. Adeseori erau adaugate terebentină sau acid sulfuric. În Dicţionarul Webster din 1913 era afirmat fără alte comentarii că "Ginul comun este, de obicei, aromatizat cu terebentină".



În coloniile tropicale britanice ginul era utilizat pentru a masca gustul amar al chininei. Aceasta se folosea împotriva malariei dizolvată în apă carbonatată, formând apa tonică. Amestecul stă la baza ginului tonic, foarte popular în zilele noastre, deşi chinina nu mai este folosită impotriva malariei şi nici nu ar fi necesară majorităţii consumatorilor.



În perioada prohibiţiei ginul era foarte răspândit în SUA datorită metodei simple de producere.



Muzeul Naţional al Ginului este situat în Hasselt, Belgia.